Repere istorice

Despre localitatea Leşu se pomeneşte pentru prima dată, după cum afirma profesorul Anton Coşbuc, unul din fiii de seamă ai acestei aşezări, în studiul său intitulat "Obârşia satului Leşu", la începutul sec. al XVII-lea. Este vorba despre catastifele de dare ale oraşului Bistriţa pe anul 1603, în care găsim consemnat şi numele satului Leşu. Au existat în decursul timpului şi alte puncte de vedere cu privire la vechimea satului Leşu.

Astfel, preotul Anton Mălai, într-o descriere a parohiei Leşu, din 3 octombrie 1853, a stabilit iniţial că aşezarea ar exista din 1561, ca apoi să reconsidere această dată şi să precizeze că anul de înfiinţare a localităţii ar fi fost 1621. Îndreptarea e o dovadă că preotul A. Mălai a stabilit vechimea satului nu întemeiat pe vreo consemnare mai veche, ci în baza unor deducţii personale care i-au îngăduit să ezite între cele două date, oprindu-se totuşi asupra celei din urmă, care i se părea mai bună.
Mai târziu, la 1869, preotul Ioan Chita fixează ca dată a întemeierii Leşului anul 1624. Diferenţa dintre aceşti ani s-ar putea explica printr-o greşeală de calcul sau de transcriere, sau poate chiar prin tendinţa de originalitate care se resimte la toate cronicile săteşti. Oricare ar fi însă explicarea acestor nepotriviri cronologice, întemeierea Leşului trebuie pusă mult înainte de anul 1620.
Potrivit unei schiţe istorice, scrisă de un necunoscut între 1840-1857, Satul Leşu s-a întemeiat... de către leşi. Atunci au venit cinci familii din ţara leşească care au rămas cu acelaşi nume până în ziua de azi: Moţ, Hurdiş, Todica, Varvarii şi Constantin. Mai târziu au mai venit trei familii: Solcan, venită din Solcaz, Gălăneşti din Jacova şi Todicanii din Todasca.
Într-o însemnare mult mai târzie a învăţătorului Samson Leonte, se zice că s-au aşezat mai întâi şapte ruşi, veniţi din Galiţia (ţara leşească), cu capre şi aflând lunca frumoasă, cu codrii seculari, neatinşi de secure, ba nici de picior omenesc, apoi făcând oarece poiană prin tăierea pădurii spre nutrirea caprelor, s-a format comuna Leş, după numele leşilor, care mai târziu au dispărut, formându-se comuna prin emigrare mai mult de prin sate bucovinene şi ardelene, aflând bune mijloace de trai în creşterea vitelor, căci trăiau numai cu lăptării şi carne, vânat de soi, ba şi bouri (zimbri), peşti în abundenţă (între alţii păstrăvi şi lipeni mai mulţi).

Profesorul Anton Coşbuc, care s-a referit în lucrarea sa la obârşia satului Leşu a analizat din mai multe puncte de vedere variantele arătate mai sus, fiind de părere că există câteva motive serioase ce fac ca tradiţia potrivit căreia Leşu a fost înfiinţat de leşi să nu aibă un substrat real, deoarece această tradiţie este foarte puţin cunoscută; abia câţiva bătrâni ştiutori de carte mi-au povestit despre cei şapte leşi veniţi din Galiţia. În schimb, este foarte răspândită credinţa că Leşu a fost întemeiat de ruşi. După unii, aceştia au venit din Bucovina şi şi-au aşezat turmele lor în stânga văii unde sunt astăzi grădinile Arteneştilor; după alţii, ruşii au fost din Ilva Mică şi au venit pe Valea Leşului «a peşti» oprindu-se la Pietroasa (loc în apropierea văii la vreo 7 km. din sus de sat), unde şi-au ridicat colibe. Anton Cosbuc constată în perioada interbelică faptul că popularitatea acestor legende este atestată doar la bătrânii cu un nivel cultural ridicat, ceea ce îl face să creadă că legenda întemeierii satului de "pionieri" leşi sau ruşi este rodul elaborării unor texte precum cele citate mai sus, în secolul al XIX-lea, care explicau simplist originea satului şi a locuitorilor săi. Atribuirea originii slave pentru cei dintâi locuitori ai satului s-ar explica prin ignoranţa celor care au elaborat legendele secolului al XIX-lea, mai precis incercării de a justifica prezenţa cărţilor "ruseşti" în patrimoniul bisericii din Leşu. Respectivele cărţi "ruseşti" nu sunt însă altceva decât manuscrise şi cărti redactate în limba slavonă, limba de cult în Biserica Ortodoxă din Transilvania, până în secolul al XVIII-lea. Această limbă le era deja străină celor care au încercat să realizeze schiţe istorice despre întemeierea Leşului în secolul al XIX-lea şi de aici până la explicarea prezenţei acestor texte în patrimoniul Bisericii din Leşu prin crearea legendei despre leşii sau ruşii întemeietori pasul a fost uşor de făcut. Potrivit altei variante cei dintâi locuitori au fost din Sângeorz (azi oraşul Sângeorz Băi). Mai există o schiţă istorică a comunei Leşu, scrisă tot de un necunoscut între 1857-1871, în care se spune că Leşu s-a format din mijlocul românilor din Ilva Mică.
Cea mai plauzibilă explicaţie a formării noului nucleu de locuire pe Valea Lesului pare a fi aceea care priveşte înfiinţarea noului sat ca rezultat al emigrării unor locuitori din bazinul superior al Someşului Mare înspre locuri mai ferite, cum oferea Valea Leşului, într-un context politic sau economic care ar fi impus o asemenea mişcare de populaţie. Nu trebuie însă neglijat nici aportul de populaţie dinspre Bucovina.


În legătură cu atribuirea denumirii comunei Leşu, au circulat şi unele legende. Una din ele spune: „Când era Ştefan cel Mare vodă peste Ţara Moldovei, vineau pizmaşii roi-roi asupra lui, căci îl duşmăneau văzându-i vitejia. Ştefan, care şi ziua şi noaptea era cu ochii în patru, cum da de veste că vin pizmaşii din o parte ori din alta, le ieşea în cale şi ţi-i snopea, de le trecea pofta de-a mai veni în Ţara Moldovei. Se întâmplă însă că odată, pe când Ştefan era dus la vânătoare, după un cerb, despre care se spunea că e năzdrăvan, tăbărâseră în ţară o mulţime de leşi, prădând şi omorând tot ce le venea în cale. Ştefan, prinzând de veste, le ieşi în cale, dar văzându-i că-s şi de zece ori mai mulţi decât ai lui, îi lăsă ca să-şi facă voia prin ţară, iar el se retrase în munţi, cu toate bogăţiile ţării, unde înmulţindu-şi armata, aşteptă un timp bine venit, ca să-i poată lua la răfuială. Aşa şi făcu. Leşii, văzând că Ştefan nu-i ca-n palmă, îl căutară până ce au dat de veste că-i ascuns în munţii Ardealului. Se luară deci după urmele lui şi-l aflară din sus de Câmpulung lucrând la o biserică. Crezând că Ştefan nu prea are oameni se luară după el, dar mai mare le-a fost spaima că, pe când era să-l ajungă, se trezesc înconjuraţi jur împrejur de oameni de ai lui Ştefan. Se încinse o harţuială de credeai că piere lumea. Picau românii moldoveni, dar mai picau şi leşii, de era o vale de sânge. Românii îi omorâră până la unul, iar drept pomenire că şi ăst neam a umblat pe aceste locuri, Ştefan făcu un sat la care îi puse numele Leşu."

Fireşte în cunoaşterea originii, vechimii şi denumirii unei aşezări umane, un loc important îl ocupă şi toponimia aşezării. În această privinţă o contribuţie de seamă a adus-o prof. Nicolae Drăganu, în lucrarea sa intitulată "Toponimie şi istorie", care în ceea ce priveşte explicarea etimologică a Leşului (apă şi sat), socoate că aceasta „este deosebit de grea din pricină că pot fi socotite la fel de valabile, oricare din punctele de vedere adverse." Autorul lucrării trece în revistă totuşi pe mai multe pagini numeroasele variante utilizate, în graba timpului, în diferite documente oficiale ori lucrări de specialitate, de la less (maghiara)- care înseamnă loc de pândă (pus in legatura cu sistemul de supraveghere a căilor de acces spre cetatea Rodnei), slavul les (aluniş) până la Leşi (poloni).
Etimologia aşezării de la poalele Heniului a preocupat şi pe alţi istorici şi oameni de litere din judeţ, cât şi pe autorităţi. Astfel, în 1923, autorităţile guvernamentale au solicitat organelor administrative din judeţele României să facă, unde era cazul, propuneri de schimbare a denumirii unor aşezări, în special din Transilvania, care fuseseră maghiarizate. Principiile care trebuiau avute în vedere erau următoarele: "Să se dea satelor foste româneşti sau în momentul de faţă româneşti numire română obişnuită sau vechea numire care se mai păstrează în amintirea bătrânilor pe hărţi vechi, sau în documente locale". Formarea de nume cu totul noi era recomandată numai în cazuri extreme şi atunci numai cu asentimentul localnicilor. Comisia judeţeană constituită pentru a face propuneri în acest sens, formată din Virgil Şotropa, Nicolae Drăganu şi Iulian Marţian, a propus în cazul Leşului: primul să se cheme Leşeni, iar ceilalţi doi să se menţină denumirea de Leşu, care era de mult încetăţenită în memoria locuitorilor". Denumirea de Leşu a fost trecută şi pe hărţile judeţului şi ale ţării in 1923.
Lesu Ilvei - Date geografice

Comuna Leşu este situată la poalele munţilor Bîrgăului. Gospodăriile sunt dispuse pe Valea Leşului (afluent al Ivei) şi pe cele ale afluenţilor săi, precum şi pe dealurile din bazinul Leşului.
Distanţa de la centrul de comună până la cel mai apropiat oraş - Sangeorz-Bai - este de 17 km, până la oraşul Năsăud este de 30 km, iar până la reşedinţa de judeţ - municipiul Bistriţa - este de 60 km. Cea mai apropiată gară CFR este Leşu Ilvei (5 km); gara Ilva Mica (cu oprire pentru trenurile accelerat) este la o distanţă de 10 km. Singura cale de acces spre comună este drumul judeţean 172C - asfaltat partial. Din centrul de comună până în satul Lunca Leşului este o distanţă de 6 km.
Comuna Leşu se învecinează cu localităţile Ilva Mică, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei, Ilva Mare, Lunca Ilvei, Tiha Bârgăului şi Prundu Bârgăului.

Leşu, jud. Bistrita Nasaud
Relieful comunei este deosebit de variat şi frământat. El cuprinde văi, lunci şi munţi şi se situează în cazul dealurilor de la 700-1200 m. până la 1612 m., cât are vârful Heniu, cel mai înalt din Munţii Bârgăului.
Luncile Leşului sunt: lunca Blidarului şi lunca Husadişului. Dealurile care înconjoară vatra satului poartă denumiri interesante, iar zona montană este reprezentată de: Heniu, Muncelul, Arandaşul, Măgura Neagra şi vârful Măgurii. Aceştia sunt acoperiţi cu păduri de conifere şi foioase, în care găsesc condiţii favorabile de existenţă ursul, lupul, cerbul, căprioara, vulpea, jderul, viezurele, cocoşul de munte.